Apr 17, 2013 - Jurnal    Comments Off

COLIBRI

Doi angajati-robot ai unui birou de somaj dau cu ‘zambetul pe fata’ job-uri care de care mai de neinchipuit , bifate cu o stampila, ca un verdict definitiv, vrei nu vrei. Angajati- robot cu ‘zambetul pe fata’ chiar si atunci cand unuia ii moare sotia intr-un atentat terorist iar el este unul dintre suspecti. Cel mai des este mentionat postul de striparita, ironic, avand in vedere ca teroristii tocmai un club de strip-tease aruncasera in aer. Pe multi job-ul ne omoara, chiar daca altfel…
Mi-a placut ideea de auto-interogatoriu iar lumina obscura in timpul dialogului m-a trimis cu gandul la lipsa de deschidere si sinceritate a multora dintre noi. Mult mi-a placut si ca ideea de bufoni pe aceeasi scena a vietii e subliniata de pantofii de clovn pe care unul din angajatii biroului ii observa cu uimire in picioare in pauza dintre interviuri. Normal, nu avem nici timp sa vedem ce purtam cu noi daramite sa vedem ce e in noi…
O piesa despre cat de absenti suntem din propria noastra viata, despre prejudecati, aparente, zambete false, rutina, disperare.O piesa la care razi cu lacrimi si termini in plans (mai ales la momentul monologului), in nota Piersic jr. O poveste perfect incadrata ca mesaj de doua melodii romanesti, care se termina chiar provocator, daca facem haz de necaz. Pentru ca nu-i asa, job-ul e job si daca ‘poti sa mergi, poti sa muncesti’. De vazut si pentru starile prin care te poarta si pentru mesajul de bagat la cap.

Comments are closed.